România în derivă

0
56

Castrarea ideologică a României contemporane, izvorâtă din mutilarea umană a celor care propovăduiesc din toţi rărunchii şi cu patimă proletară, „noua lume” care va să apară, odată cu ziua de luni, 25 iunie 2018, nu este un „ce” extraordinar al existenţei contemporane! Ea vine din trecutul, nu tocmai depărtat, al unei istorii comune, repetabilă în felul ei şi plină de tristeţea unui timp ce s-a dorit a fi fost revolut în inimile unora sau în minţile altora. Această „apariţie” – ce ne va lovi pe toţi în moalele capului democratic! – anunţată, aproape tăios, de omniprezentul, într-o vreme, Codrin Ştefănescu, ar avea darul să cutremure anumite persoane al căror statut era şi este vizat, în mod special, de toţi susţinătorii la vârf ai PSD-ului.                                                                                                                                      Că armele s-au scos pe masă, ca în filmele mexicane, asta este evident, şi pentru cel considerat „talpa ţării”, şi pentru „vlădica” din fruntea neamului, care neam, fie s-a împrăştiat prin lume, fie a rămas locului, în ţara lui, făcând tot ce-i stă în putere să supravieţuiască într-o patrie pe care încă o mai iubeşte, în măsura faptelor zguduitoare ce se petrec în preajmă-i. Una din aceste fapte, e cea privindu-l pe Liviu Dragnea – noul personaj al istoriei contemporane – şi vizează posibila lui lipsire de libertate, lucru considerat de-a dreptul inadmisibil de către susţinătorii „vajnicului” politician, care s-au strâns ca braţele unei caracatiţe în jurul propriului cap, demne şi loiale părţi ale aceluiaşi „întreg”, consfinţind celebra vorbă ”Cine se aseamănă, se adună!”.                                                                              „Zidul” – dorit de apărare! – ridicat instant în jurul lui Dragnea, arată o mentalitate de tip cripto-comunist, capabilă de mai mult şi mai multe în perioada ce va urma. Pe de altă parte, gestul semnifică şi o anumită teamă, anunţată nonparadoxal şi aprioric prin celebra spusă „Nu imi este teamă de nimeni şi de nimic!”. Asta şi-o spune Dragnea singur, credem că şi noaptea, la baie, ca să nu uite şi să se autoîncurajeze căci, în realitate, lucrurile stau tocmai invers. Ceea ce este trist, în acest nou „episod” al luptei pentru putere absolută, în vederea instalării unei dictaturi a majorităţii pe sub poalele scurte ale democraţiei româneşti contemporane, ţine de lipsa lucidităţii pe care pesediştii au demonstrat-o din momentul aflării că deţin o majoritate zdrobitoare în viaţa poltică a ţării conştientizând, totuşi, dureros, că numai un singur ghimpe le mai stătea şi stă în talpă: un român de etnie germană! Asta, pe de o parte; pe de altă parte, trist este că totul, din păcate, se reduce la o luptă furibundă pentru putere, între diferiţi inşi care se perindă prin fruntea neamului, fără să le mai pese câtuşi de puţin de interesele acestuia, căci de naţiune nu cred că se mai poate vorbi în paradigmele reclamate de un atare concept. Iar confruntarea despre care vorbim, se acutizează, exact în anul centenarului fostei mari uniri de la 1918! Ce poate fi mai grăitor decât această „nouă” stare de lucruri, într-o lume contemporană, care are cu totul alte repere şi interese decât cele mărunte, de clan, caracteristice pripăşiţilor care se joacă de-a politicul şi politica, de-a destinul românilor, la acest început de mileniu?                                                                                    Am ratat plecarea, aşa cum ne-am ratat viitorul de nenumărate ori, pentru simplul motiv că aici, la noi, diletantismul e la putere, mediocritatea, băşcălia şi „aflarea în treabă” capătă întâietatea zilei, în timp ce prin alte părţi oamenii se iau în serios, îşi propun deziderate şi chiar le ating. Fără a face vreo aluzie anume, amintim un principiu străvechi, ca pe un simplu avertisment, cititorilor de faţă: „Să ai încredere oarbă în orice dobitoc politic, iată ce poate duce la sfârşitul unei naţii!”.

Autor: prof. dr. Florinel Agafiței