Cică tot românul se pricepe la fotbal și își dă cu părerea. Avem 22 de milioane de selecționeri. Aceste butade care circulă de zeci de ani în spațiul public par, acum, a fi adevărate. Chiar cred că s-ar pricepe mult mai mulți români la fotbal decât cei care conduc fotbalul românesc. Multe dezamăgiri, reacții furioase, critici, regrete și ironii după meciul România-Finlanda, încheiat cu scorul de 1-1, in extremis. Nu voi aborda partida din punct de vedere tehnic, fotbalistic, sunt destui profesionişti care o fac. Altul este mesajul, scopul acestui comentariu. Rezultatul de aseară se înscrie în seria neagră a fotbalului românesc care a început în anii ’90 și pe care nu am vrut s-o vedem atunci pentru că aveam o generație de fotbaliști de excepție. Și ne-am mulțumit cu atât și am băgat gunoiul sub preș. A trecut generația lui Hagi, Popescu, Petrescu, Belodedici, Dumitrescu&comp și am început să vedem crunta și cruda realitate a fotbalului românesc. O mizerie și o încrengătură de interese personale și de grup care rivalizează cu marile interese politico-financiare dezvoltate la noi după 1990. Așa că puțină istorie recentă nu ar strica.

Totul a început în 1990, atunci când matusalemicul ”om de fotbal” din perioada comunistă, Mircea Angelescu – promovat de Iliescu, l-a impus ca președinte al Federației Române de Fotbal pe pupilul său Mircea Sandu, în locul celui ales statutar Mircea Pascu. Și, din acel moment, s-a format clica, clanul care a muls și măcinat fotbalul românesc. În vitrină ni se arătau fotbaliștii anilor ’90. În spate se întindea şerpăria. Mircea Pascu nu făcea parte din sistem şi, prin urmare, glasul lui n-a contat. Tânărul Mircea Sandu era perfect pentru noile perspective ale aşa-zişilor oameni de fotbal. Unii dintre cei care au contribuit la distrugerea fotbalului românesc nu mai sunt printre noi sau nu mai activează în fotbal, unii au trecut (sau mai sunt încă) în spatele gratiilor dar, indiferent de situaţie, trebuie amintiţi mai ales suporterilor mai tineri care nu au trăit momentele când fanii lui Ion Iliescu, gen Angelescu sau Cornel Dinu, au pus bazele şerpăriei din FRF, cu Mircea Sandu port drapel: Ianul, Dragomir, Badea, fraţii Ilinca, neamul Becali, Jean Pădureanu, fraţii Păunescu, generalii din armată, poliţie şi secu, Buduru, Turcu, Penescu, Chivorchian, Mac Popescu, Pinalti, Borcea, Kassai, Iorgulescu, Mititelu, Neţoiu, Iancu ş.a. O încrengătură de interese în care nu au contat decât banii din buzunarele proprii. Nu au contat juniorii, bazele sportive, strategiile de dezvoltare, proiectele de modernizare. Şi, încet dar sigur, fotbalul românesc a decăzut.

Mai mult, pentru că tot ne pricepem toţi la fotbal, ne întrebăm ce a fost în capul actualei conduceri a federaţiei, cu Burleanu pe post de experiment, atunci când l-a numit pe generalul făcut la apelul crampoanelor şi al afacerilor imobiliare alături de generalul de izmene Oprea, adică Puiu Iordănescu, să conducă iar naţionala României. Toate rezultatele lui Iordănescu s-au bazat pe Emerich Ienei şi pe norocul antrenării unor jucători de excepţie. În rest, Iordănescu nu a făcut nimic de capul lui, pe mâna lui, pe aşa-zisa ştiinţă a lui în fotbal, pe nicăieri. În afara ”bătrânilor” Ienei şi Lucescu, care nu se încadrează în ”sistem”, cu siguranţă se găseau alţi antrenori români care să facă faţă la cârma echipei naţionale, mai tineri şi dornici de afirmare, ambiţioşi, cu o viziune de joc, cu orgoliu şi dorinţă de progres. Câteva nume care îmi trec rapid prin minte: Petrescu, Hagi, Rednic, Pustai, Boloni, Lucescu jr, Munteanu, Grigoraş, Olăroiu.

Iar ca să fie tacâmul complet, e foarte posibil să ne calificăm la Campionatul European de Fotbal din 2016 la fel cum am făcut-o la CE din 2008: cu ajutorul arbitrilor. Atunci ne aflam sub comanda altui ”înţelept” antrenor, Piţurcă, şi pe 13 octombrie 2007 România a câştigat meciul decisiv cu Olanda cu un gol marcat de Goian din offside pasiv. Aseară, arbitrii nu au acordat un penalty clar finlandezilor, plus eliminarea unui român, la scorul de 1-0 pentru ei, care ne-ar fi îngropat, probabil, orice şansă de calificare.

Cică tot românul se pricepe la fotbal și își dă cu părerea. Avem 22 de milioane de selecționeri. Aceste butade care circulă de zeci de ani în spațiul public par, acum, a fi adevărate. Chiar cred că s-ar pricepe mult mai mulți români la fotbal decât cei care conduc fotbalul românesc. Multe dezamăgiri, reacții furioase, critici, regrete și ironii după meciul România-Finlanda, încheiat cu scorul de 1-1, in extremis. Nu voi aborda partida din punct de vedere tehnic, fotbalistic, sunt destui profesionişti care o fac. Altul este mesajul, scopul acestui comentariu. Rezultatul de aseară se înscrie în seria neagră a fotbalului românesc care a început în anii ’90 și pe care nu am vrut s-o vedem atunci pentru că aveam o generație de fotbaliști de excepție. Și ne-am mulțumit cu atât și am băgat gunoiul sub preș. A trecut generația lui Hagi, Popescu, Petrescu, Belodedici, Dumitrescu&comp și am început să vedem crunta și cruda realitate a fotbalului românesc. O mizerie și o încrengătură de interese personale și de grup care rivalizează cu marile interese politico-financiare dezvoltate la noi după 1990. Așa că puțină istorie recentă nu ar strica.

Totul a început în 1990, atunci când matusalemicul ”om de fotbal” din perioada comunistă, Mircea Angelescu – promovat de Iliescu, l-a impus ca președinte al Federației Române de Fotbal pe pupilul său Mircea Sandu, în locul celui ales statutar Mircea Pascu. Și, din acel moment, s-a format clica, clanul care a muls și măcinat fotbalul românesc. În vitrină ni se arătau fotbaliștii anilor ’90. În spate se întindea şerpăria. Mircea Pascu nu făcea parte din sistem şi, prin urmare, glasul lui n-a contat. Tânărul Mircea Sandu era perfect pentru noile perspective ale aşa-zişilor oameni de fotbal. Unii dintre cei care au contribuit la distrugerea fotbalului românesc nu mai sunt printre noi sau nu mai activează în fotbal, unii au trecut (sau mai sunt încă) în spatele gratiilor dar, indiferent de situaţie, trebuie amintiţi mai ales suporterilor mai tineri care nu au trăit momentele când fanii lui Ion Iliescu, gen Angelescu sau Cornel Dinu, au pus bazele şerpăriei din FRF, cu Mircea Sandu port drapel: Ianul, Dragomir, Badea, fraţii Ilinca, neamul Becali, Jean Pădureanu, fraţii Păunescu, generalii din armată, poliţie şi secu, Buduru, Turcu, Penescu, Chivorchian, Mac Popescu, Pinalti, Borcea, Kassai, Iorgulescu, Mititelu, Neţoiu, Iancu ş.a. O încrengătură de interese în care nu au contat decât banii din buzunarele proprii. Nu au contat juniorii, bazele sportive, strategiile de dezvoltare, proiectele de modernizare. Şi, încet dar sigur, fotbalul românesc a decăzut.

Mai mult, pentru că tot ne pricepem toţi la fotbal, ne întrebăm ce a fost în capul actualei conduceri a federaţiei, cu Burleanu pe post de experiment, atunci când l-a numit pe generalul făcut la apelul crampoanelor şi al afacerilor imobiliare alături de generalul de izmene Oprea, adică Puiu Iordănescu, să conducă iar naţionala României. Toate rezultatele lui Iordănescu s-au bazat pe Emerich Ienei şi pe norocul antrenării unor jucători de excepţie. În rest, Iordănescu nu a făcut nimic de capul lui, pe mâna lui, pe aşa-zisa ştiinţă a lui în fotbal, pe nicăieri. În afara ”bătrânilor” Ienei şi Lucescu, care nu se încadrează în ”sistem”, cu siguranţă se găseau alţi antrenori români care să facă faţă la cârma echipei naţionale, mai tineri şi dornici de afirmare, ambiţioşi, cu o viziune de joc, cu orgoliu şi dorinţă de progres. Câteva nume care îmi trec rapid prin minte: Petrescu, Hagi, Rednic, Pustai, Boloni, Lucescu jr, Munteanu, Grigoraş, Olăroiu.

Iar ca să fie tacâmul complet, e foarte posibil să ne calificăm la Campionatul European de Fotbal din 2016 la fel cum am făcut-o la CE din 2008: cu ajutorul arbitrilor. Atunci ne aflam sub comanda altui ”înţelept” antrenor, Piţurcă, şi pe 13 octombrie 2007 România a câştigat meciul decisiv cu Olanda cu un gol marcat de Goian din offside pasiv. Aseară, arbitrii nu au acordat un penalty clar finlandezilor, plus eliminarea unui român, la scorul de 1-0 pentru ei, care ne-ar fi îngropat, probabil, orice şansă de calificare.