Comuna Răstoaca are de azi, la 241 de ani de la prima atestare documentară, o monografie realizată după toate regulile sociologiei, scrisă de jurnalistul și scriitorul Radu Borcea, fiu al localității. Cu acest prilej, la Căminul Cultural din comună a fost organizată o lansare a lucrării considerate de vorbitori un act de identitate al comunității, ocazie cu care toți cei prezenți au primit în dar Monografia. Evenimentul lansării volumului a umplut până la refuz Căminul Cultural: autorități locale, președintele Consiliului Județean Vrancea, Cătălin Toma, consilieri județeni și locali, primari din județ, scriitori, profesori și mulți localnici. Printre vorbitori s-au numărat și doi fii ai comunei, astăzi stabiliți în Capitală, Costel Soare și Silviu Ioan.
Cuvântul de final i-a aparținut autorului, Radu Borcea, care a adus în atenție documentele pe care le-a studiat în arhive pe parcursul a mai bine de doi ani. „În cei 241 de ani de la prima atestarea documentară scrisă despre existența localității Răstoaca, datând din 1781 (eu fiind însă convins că Răstoaca a fost locuită mult mai devreme), oamenii de aici au construit o așezare care, în decursul timpului, și-a schimbat continuu, în mai bine, înfățișarea. Pe parcursul acestui sfert de mileniu, pe răstoceni îi găsim prezenți la marile evenimente din istoria Moldovei, a Principatelor Unite Române Moldova și Muntenia, a României Întregite de mai târziu. Încă din anii 1858-1859, ei au susținut Unirea Principatelor sub Prințul Alexandru Ioan Cuza, iar familiile de clăcași au beneficiat de prevederile celei dintâi mari reforme agrare din istoria zbuciumată a țărănimii. Răstocenii s-au manifestat întotdeauna ca oameni verticali, cu simțul dreptății și al curajului de a se opune abuzurilor și tendințelor de subjugare a lor de către mai marii cârmuitori ai zilei. Astfel, pentru apărarea pământului muncit cu sudoarea frunții, îi găsim ridicându-și glasul împotriva nerespectării Legii rurale pentru care Principele Alexandru Ioan Cuza și cel dintâi sfetnic al său, prim-ministrul Mihail Kogălniceanu, au înfrânt, în vara anului 1864, ostilitatea unui parlament dominat de o moșierime retrogradă care nu voia să cedeze nici măcar o prăjină de pământ din averea de sute, mii și zeci de mii de hectare pe care ea și fiii ei o posedau pe teritoriul mai multor sate, comune, județe și ținuturi. În 1888, răstocenii se revoltă împotriva unui boier hapsân care avea, aici, tot atâta pământ cât aveau la un loc toți capii de familie din sat. Situația se repetă în anul 1892, la 26 aprilie, când sunt puși pe fugă subprefectul de plasă de la Biliești și cei 20 de jandarmi care veniseră să-i facă „dreptate” altui boier hain, iar prin revolta din 1957-1958, împotriva colectivizării, cei mai neînfricați fii ai localității, încarcerați și bătuți cu sălbăticie pentru îndrăzneala de a se opune unui regim politic totalitar, și-au înveșnicit numele pe panourile Memorialului Durerii de la Sighet”, potrivit autorului monografiei.
