Medicul focșănean Constantin Truș, șeful Secției Chirurgie I din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Galați, continuă să impresioneze și în scris. Povestea de miercuri, așa cum și-a intitulat scrierile pe Facebook, aduce astăzi în atenție două situații la distanță de zeci de ani, dar cu aceleași personaje. Medicul născut la Focșani povestește despre tovarășa Nuți, bucătăreasa de la cantina întreprinderii de construcții din Focșani, din anii comunismului. Tovarășa Nuți reușea să asigure și masa pentru muncitori și o rezervă pentru copiii celor care lucrau la întreprinderea respectivă. Au verificat-o și băieții cu ochi albaștri, dar ea a continuat să aibă grijă de copii. După mulți ani, tovarășa Nuți a ajuns pe masa de operație, cu probleme grave de sănătate. Medicul chirurg, chiar unul dintre foștii copii hrăniți de tovarășa Nuți, la cantină, în urmă cu zeci de ani. Întreaga poveste, mai jos:
”Vremurile erau dificile, alimentele erau raționalizate și multe familii recurgeau la tot felul de trocuri și înțelegeri pe sub mână cu cei care aveau acces la alimente de bază. Cei care aveți 50 de ani și peste, vă aduceți probabil aminte de cartela de pâine, rația de ulei, rație de alimente și cozi interminabile. Erau vremuri cu frig, întuneric, foame, lipsuri și teamă… foarte multă teamă. O glumă spusă aiurea îți putea aduce o vizită la domiciliu sau la locul de muncă din partea unor personaje care nu știau să zâmbească. Statului nu-i păsa de lipsuri, sau de foame, iar oamenii erau doar o resursă a societății “multilateral dezvoltate”.
În acești ani, la societatea de construcții din orașul meu natal se înființase o cantină. Oamenii care construiau orașul trebuiau hrăniți pentru a avea energie și putere, așa că, pe lângă societate funcționa o cantină unde, peste toată bucătăria domnea tovarășa Nuți, o femeie extraordinar de bună și caldă.
Tovarășa Nuți se asigura că oamenii muncii erau bine hrăniți la cantina, cu porții sănătoase. Diversitatea nu era o noțiune la modă, meniul nu putea varia prea mult, dar era o masă caldă cu două feluri de mâncare. Tovarășa Nuți era o bucătăreasă remarcabilă și a descoperit că, dacă umplea farfuriile muncitorilor cu zece procente mai puțin, reușea să pună deoparte zece, poate chiar douăzeci de meniuri. Îi cunoștea pe toți și vorbea cu toți, le știa familile și faptul că vremurile erau grele, așa că, pe ascuns, atunci când cantina se golea de muncitori, îi chema pe copiii acestora, în special pe cei mici, să le ofere o masă caldă.
Ani de zile, din ce putea “economisi” din porțiile adulților, a oferit o masă caldă copiilor, cu blândețe și cu mult suflet. În zilele bune, din fructele și din brânza pe care putea să le pună deoparte, făcea și vreo două tăvi de plăcintă sau de prăjituri de te lingeai pe degete. Cred că a reușit să hrănească sute de copii în timpul acelor ani grei, de fiecare dată cu un zâmbet, de fiecare dată, la sfârșitul mesei cu un “Să-ți fie de bine, dar nu spune la nimeni…”.
Ah, da, regula acelor ani crânceni: Nu spune la nimeni! Nici prietenilor, nici colegilor, nici vecinului sau vecinei care te întreabă iscoditor ce ai mai făcut și ce mai fac ai tăi. Deși nimeni nu a turnat-o, la un moment dat au apărut oamenii care nu zâmbeau. Au verificat tot, dar nu lipsea nimic, tovarășa Nuți nu lua nimic acasă. Tot ce putea să “ciupească” era pentru copiii care mâncau pe furiș la cantină.
Timpul a trecut, a venit Revoluția și au urmat sălbaticii ani ‘90. Întreprinderea de construcții și-a încetat activitatea, iar odată cu ea și cantina, cu tot cu bucătărie. Doamna Nuți a fost împinsă treptat de nevoi să plece din țară, să-și găsească de muncă în Italia, la fel ca milioane de români prin toată lumea.
Au trecut mulți ani de atunci, vremurile s-au schimbat și au curs implacabil, asemeni apelor Dunării pe care o privesc din când în când cu nesaț. Am cunoscut oameni, am construit amintiri și mi-am îndeplinit menirea de doctor chirurg, așa cum mi-am dorit. La un moment dat, în cabinet a intrat pentru consultație doamna Nuți și deși trecuseră mai bine de 30 de ani de când o văzusem ultima oară, am recunoscut-o imediat. Același om bun, modest și blând, dar care acum era în suferință și avea dureri mari în zona fierii. De la primele investigații am descoperit că în urma unei intervenții chirurgicale din trecut se formaseră și niște aderențe care îi ștrangulau complet colonul… la o privire atentă și verificând simptomele, am constatat că tocmai intrase în ocluzie intestinală.
Am anunțat-o că intrăm în operație rapid și i-am explicat situația cu blândețe. Urma să intervin clasic, zona afectată, cu intestin blocat și fiere plină de pietre, necesita spațiu de manevră. În scurt timp, doamna Nuți era anesteziată, iar eu interveneam, secționând cu grijă aderențele și eliberând intestinul din strânsoarea aderențelor. A urmat fierea, cu bagajul ei de pietre, iar la sfârșit am închis cu grijă și am trimis-o la Terapie Intensivă pentru recuperare. M-am uitat lung în urma ei… dacă ar fi întârziat să se prezinte la control, lucrurile ar fi stat cât se poate de grav. Pericolul ocluziei, suprapus peste fierea care-și trăia ultimele clipe, ar fi complicat lucrurile semnificativ, asta în decurs de zile… iar la vârsta doamnei…
“Chiar așa, ce vârstă are doamna Nuți?”, m-am întrebat curios și după ce mi-am terminat treaba am verificat în documente încă o dată. În patru zile urma să împlinească frumoasa vârstă de 71 de ani.
În scurt timp, doamna a fost adusă în salon și dacă tot urma să stea cu noi vreme de o săptămână, de ziua dânsei i-am făcut și o mică petrecere surpriză prin care am sărbătorit-o. Uimirea doamnei a fost una de proporții și nu știa cum să reacționeze. Într-un final, mi-a spus: “Dom’ doctor, dar cum de v-ați gândit să mă sărbătoriți? Nici nu știu cum v-aș putea mulțumi…”.
“Nu este necesară nici o mulțumire, doamnă. Eu aș vrea să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut! Ar fi trebuit să vă mulțumesc din momentul în care ați intrat în cabinet.”
“Să-mi mulțumiți? Pentru ce anume?”, m-a întrebat doamna, cât se poate de surprinsă.
“Sunt unul dintre copiii pe care-i hrăneați la cantină, la întreprinderea de construcții.”
Am spus-o și am să mă repet, dragii mei: Se întâlnește munte cu munte, darămite om cu om.” (dr. Constantin Truș)
