Datorită experiențelor personale legate însă de membri ai familiei, o perioadă de câțiva ani am fost destul de critic și destul de circumspect la adresa Spitalului Județean Focșani, în ansamblul său, pornind de la clădirea în sine, starea deteriorata de degradare, mergând până la profesionalismul personalului. Mi se părea totul fără speranță. Am avut ghinionul sau norocul, cred ca as putea totuși numi NOROC, de a lua contact, de data aceasta personal, eu însumi fiind pacientul, cu unitatea principală de sănătate din județ. Primul contact a fost sinistru, acei omuleți echipați complet în combinezoanele albe, mi s-au părut reci, duri, lipsiți de empatie. Și pe bună dreptate, erau niște obiecte mișcătoare, nu le vezi ochii, nu le simți căldura mâinilor, nu le poți vedea mimica sau gestica feței, nu le poți citi pe buze, nimic! Al doilea contact a fost mai… moale, simțurile mele nu mai erau atât de ascuțite, nici eu nu am mai fost atent la atâtea detalii ca prima dată. Pe 13 octombrie, în jurul orei 4:00, am început să trăiesc alături de „oamenii” care tratează pacienții bolnavi de Covid, în cadrul Spitalului Județean Focșani. Azi este cea de-a 13-a zi în care sunt internat în secția Covid, sper ca mâine sa fie ultima. Dacă primele zile de internare au fost grele, boala încă progresa, nici pe „oameni” nu reușeam să-i văd bine, dar într-o zi ochii au început să mi se deschidă, să-mi amintesc lucruri pe care parcă le visasem, dar pe care practic eu le trăisem. Oamenii… Oamenii nu au un serviciu, oamenii au o chemare, o vocație, ceea ce fac, fac cu pasiune. Tot în combinezoane, dar începi să-i percepi, începi să-i diferențiezi după statură, după cum intra în salon, după cum rup fiolele cu medicamente, începi să îi recunoști după voce, chiar dacă nu le simți căldura mâinii, le simți blândețea după modul în care îți țin brațul când îți administrează tratamentul. Mi-au câștigat încrederea, m-am lăsat în grija lor fără nici o rezerva pentru ca am știut ca oamenii aceștia când au plecat de acasă nu au plecat la serviciu, ci au plecat de acasă să îndeplinească o misiune, aceea de a SALVA VIEȚI. Oamenii aceștia salvează vieți, combinezonul nu mi se mai pare a fi articolul care îi transformă în obiecte mișcătoare, el reprezintă aripile acestor… ÎNGERI. În echipamentul lor alb, prin felul în care se mișcă, prin modul în care-și tratează pacienții, prin comportament, prin profesionalism, ei sunt Îngeri. Cu siguranță se va întâmpla, cu siguranță mă voi întâlni întâmplător cu acești oameni, poate pe unii îi voi recunoaște după mișcări, pe alții după voce, altora poate le voi recunoaște forma ochilor dar vor fi și unii pe care nu îi voi recunoaște. Ei poate mă vor recunoaște, iar eu nu voi ști cine sunt, nu le voi mulțumi, nici măcar nu-i voi saluta, dar sunt sigur că ei nu se vor supăra pe mine. Asta despre oameni! Unitatea… Tratamentul prescris de medici administrat până la ultima picătură și la orele stabilite. Curățenia exemplară, clădirea are nevoie de reparații în mod clar, și cu siguranță în perioada asta nu se pot face reparații, dar ține foarte mult și de noi, de modul în care care păstrăm în stare bună dotările spitalului. Lenjeria este deosebit de curată și schimbată ori de câte ori este nevoie, igienizarea este continuă. Iar mâncarea… aproape la ora exactă zi de zi, deosebit de gustoasă, gătită parcă după termometru (nici nefăcuta, nici uscată, ci așa cum trebuie) și porții îndestulătoare. Nu poți refuza mâncarea, nu ai nici un motiv, servită individual pentru fiecare pacient, în ambalaje de unica folosință, caldă… Dacă ați fi supuși unui test și în loc de mâncarea de la firma de catering ați primi mâncarea servită la Spitalul Județean Focșani, ați lăsa caserolele goale cu siguranță. Nu am fost un pacient special, nu am fost un pacient pretențios, am împărțit salonul cu persoane și de 40 de ani, dar și de 80 de ani, pentru că nu am simțit nicio diferență de tratament față de pacienți, în baza niciunui criteriu. Am fost un simplu pacient, un pacient care va păstra o deosebită recunoștință acestor oameni. Uitasem! Îmbărbătarea… Sunt multe momente când pici, dar modul în care care ți se spune de vocile blânde ale femeilor că totul va fi bine și când auzi de dincolo de mască o voce puternică, baritonală, totodată blândă care-ți spune „Bravo, bărbate, ești pe drumul bun!”, parcă simți cum boala se îndepărtează de tine. RESPECT!

Datorită experiențelor personale legate însă de membri ai familiei, o perioadă de câțiva ani am fost destul de critic și destul de circumspect la adresa Spitalului Județean Focșani, în ansamblul său, pornind de la clădirea în sine, starea deteriorata de degradare, mergând până la profesionalismul personalului. Mi se părea totul fără speranță. Am avut ghinionul sau norocul, cred ca as putea totuși numi NOROC, de a lua contact, de data aceasta personal, eu însumi fiind pacientul, cu unitatea principală de sănătate din județ. Primul contact a fost sinistru, acei omuleți echipați complet în combinezoanele albe, mi s-au părut reci, duri, lipsiți de empatie. Și pe bună dreptate, erau niște obiecte mișcătoare, nu le vezi ochii, nu le simți căldura mâinilor, nu le poți vedea mimica sau gestica feței, nu le poți citi pe buze, nimic! Al doilea contact a fost mai… moale, simțurile mele nu mai erau atât de ascuțite, nici eu nu am mai fost atent la atâtea detalii ca prima dată. Pe 13 octombrie, în jurul orei 4:00, am început să trăiesc alături de „oamenii” care tratează pacienții bolnavi de Covid, în cadrul Spitalului Județean Focșani. Azi este cea de-a 13-a zi în care sunt internat în secția Covid, sper ca mâine sa fie ultima. Dacă primele zile de internare au fost grele, boala încă progresa, nici pe „oameni” nu reușeam să-i văd bine, dar într-o zi ochii au început să mi se deschidă, să-mi amintesc lucruri pe care parcă le visasem, dar pe care practic eu le trăisem. Oamenii… Oamenii nu au un serviciu, oamenii au o chemare, o vocație, ceea ce fac, fac cu pasiune. Tot în combinezoane, dar începi să-i percepi, începi să-i diferențiezi după statură, după cum intra în salon, după cum rup fiolele cu medicamente, începi să îi recunoști după voce, chiar dacă nu le simți căldura mâinii, le simți blândețea după modul în care îți țin brațul când îți administrează tratamentul. Mi-au câștigat încrederea, m-am lăsat în grija lor fără nici o rezerva pentru ca am știut ca oamenii aceștia când au plecat de acasă nu au plecat la serviciu, ci au plecat de acasă să îndeplinească o misiune, aceea de a SALVA VIEȚI. Oamenii aceștia salvează vieți, combinezonul nu mi se mai pare a fi articolul care îi transformă în obiecte mișcătoare, el reprezintă aripile acestor… ÎNGERI. În echipamentul lor alb, prin felul în care se mișcă, prin modul în care-și tratează pacienții, prin comportament, prin profesionalism, ei sunt Îngeri. Cu siguranță se va întâmpla, cu siguranță mă voi întâlni întâmplător cu acești oameni, poate pe unii îi voi recunoaște după mișcări, pe alții după voce, altora poate le voi recunoaște forma ochilor dar vor fi și unii pe care nu îi voi recunoaște. Ei poate mă vor recunoaște, iar eu nu voi ști cine sunt, nu le voi mulțumi, nici măcar nu-i voi saluta, dar sunt sigur că ei nu se vor supăra pe mine. Asta despre oameni! Unitatea… Tratamentul prescris de medici administrat până la ultima picătură și la orele stabilite. Curățenia exemplară, clădirea are nevoie de reparații în mod clar, și cu siguranță în perioada asta nu se pot face reparații, dar ține foarte mult și de noi, de modul în care care păstrăm în stare bună dotările spitalului. Lenjeria este deosebit de curată și schimbată ori de câte ori este nevoie, igienizarea este continuă. Iar mâncarea… aproape la ora exactă zi de zi, deosebit de gustoasă, gătită parcă după termometru (nici nefăcuta, nici uscată, ci așa cum trebuie) și porții îndestulătoare. Nu poți refuza mâncarea, nu ai nici un motiv, servită individual pentru fiecare pacient, în ambalaje de unica folosință, caldă… Dacă ați fi supuși unui test și în loc de mâncarea de la firma de catering ați primi mâncarea servită la Spitalul Județean Focșani, ați lăsa caserolele goale cu siguranță. Nu am fost un pacient special, nu am fost un pacient pretențios, am împărțit salonul cu persoane și de 40 de ani, dar și de 80 de ani, pentru că nu am simțit nicio diferență de tratament față de pacienți, în baza niciunui criteriu. Am fost un simplu pacient, un pacient care va păstra o deosebită recunoștință acestor oameni. Uitasem! Îmbărbătarea… Sunt multe momente când pici, dar modul în care care ți se spune de vocile blânde ale femeilor că totul va fi bine și când auzi de dincolo de mască o voce puternică, baritonală, totodată blândă care-ți spune „Bravo, bărbate, ești pe drumul bun!”, parcă simți cum boala se îndepărtează de tine. RESPECT!