Alegerile din PNL s-au încheiat, a ieșit cine trebuia, adică cine are pâinea și cuțitul. Adică cine e la butoane. Adică cine împarte, discreționar, banii publici și, în scurt timp, banii europeni pentru PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență). Așezată strategic, la granița Uniunii Europene cu amenințătoarea Rusie, dar și la granița imaginară dintre SUA și Turcia, despărțită doar de mare, România a reprezentat mereu o tentație pentru marile imperii și națiuni. Încă din cele mai vechi timpuri, ne-am lăudat că am ținut piept cotropitorilor, că nu ne-am vândut țara, că i-am păstrat granițele relativ intacte însă, în interior, am dovedit că suntem una dintre cele mai abile nații în a-și fura singură căciula. Tarată de o clasă politică parcă făcută de aceeași mamă, România a suferit cel mai mult la capitolul “fă ceva și pentru tine”. Dar parcă, mai abitir în ultimii 30 de ani, țara nu a avut parte de un mai mare dezinteres față de dezvoltarea proprie, și asta tot din cauză că nu a știut (sau a ales răul cel mai mic) a-și vota politicieni care să nu se pună pe ei și sinecurile lor pe primul loc, ci poporul, în slujba căruia se responsabilizează după vot. Sunt 30 de ani de când așteptăm ca celebra sintagmă inventată de jurnalistul Tatulici – Stradă, Școală și Spital – să devină realitate. După Revoluția din 1989, parcă toate ne-au fost potrivnice deși, cu o clasă politică responsabilă, am fi putut profita din plin să dezvoltăm infrastructura, să investim în Educație și în Sănătate – cele trei vertebre esențiale pentru ca o națiune să fie prosperă. În 30 de ani, dacă am fi produs, lunar, măcar câte un kilometru de autostradă, România ar fi arătat ca pânza de păianjen dpdv al infrastructurii, așa cum arată Ungaria, de exemplu, țară cu un teritoriu mult mai mic. Cu lingurița aș fi făcut tuneluri printre munți, ca să nu mai stăm ore-n șir la cozi kilometrice pentru o escapade la munte. Nu mă hazardez să spun că ar fi interese străine ca România să nu aibă o infrastructură capabilă să-i crească economia, să facă legătura rapidă dintre noi și Occident – așa cum mulți adepți ai unor teorii conspiraționiste o spun și o cred – ci spun doar că nu am văzut, în 30 de ani, politicieni sau partide care să moară de gât cu dezideratul ăsta. Revenind la timpurile noastre, vreau să cred că circul din PNL s-a încheiat și că e timpul ca șeful partidului, premierul Cîțu, împreună cu șeful țării – Iohannis, să livreze poporului ceea ce așteaptă de 30 de ani – infrastructură, educație și sănătate la standarde occidentale. Nici n-ar fi greu, cu voință politică, pentru că se apropie multele miliarde date de UE ca să ieșim din glod. Pentru că doar cu infrastructură, sănătate și educație puternice ni se întorc pribegiții acasă, ne rămân valorile în țară, producem și livrăm, la rându-ne, plus valoare.

Alegerile din PNL s-au încheiat, a ieșit cine trebuia, adică cine are pâinea și cuțitul. Adică cine e la butoane. Adică cine împarte, discreționar, banii publici și, în scurt timp, banii europeni pentru PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență). Așezată strategic, la granița Uniunii Europene cu amenințătoarea Rusie, dar și la granița imaginară dintre SUA și Turcia, despărțită doar de mare, România a reprezentat mereu o tentație pentru marile imperii și națiuni. Încă din cele mai vechi timpuri, ne-am lăudat că am ținut piept cotropitorilor, că nu ne-am vândut țara, că i-am păstrat granițele relativ intacte însă, în interior, am dovedit că suntem una dintre cele mai abile nații în a-și fura singură căciula. Tarată de o clasă politică parcă făcută de aceeași mamă, România a suferit cel mai mult la capitolul “fă ceva și pentru tine”. Dar parcă, mai abitir în ultimii 30 de ani, țara nu a avut parte de un mai mare dezinteres față de dezvoltarea proprie, și asta tot din cauză că nu a știut (sau a ales răul cel mai mic) a-și vota politicieni care să nu se pună pe ei și sinecurile lor pe primul loc, ci poporul, în slujba căruia se responsabilizează după vot. Sunt 30 de ani de când așteptăm ca celebra sintagmă inventată de jurnalistul Tatulici – Stradă, Școală și Spital – să devină realitate. După Revoluția din 1989, parcă toate ne-au fost potrivnice deși, cu o clasă politică responsabilă, am fi putut profita din plin să dezvoltăm infrastructura, să investim în Educație și în Sănătate – cele trei vertebre esențiale pentru ca o națiune să fie prosperă. În 30 de ani, dacă am fi produs, lunar, măcar câte un kilometru de autostradă, România ar fi arătat ca pânza de păianjen dpdv al infrastructurii, așa cum arată Ungaria, de exemplu, țară cu un teritoriu mult mai mic. Cu lingurița aș fi făcut tuneluri printre munți, ca să nu mai stăm ore-n șir la cozi kilometrice pentru o escapade la munte. Nu mă hazardez să spun că ar fi interese străine ca România să nu aibă o infrastructură capabilă să-i crească economia, să facă legătura rapidă dintre noi și Occident – așa cum mulți adepți ai unor teorii conspiraționiste o spun și o cred – ci spun doar că nu am văzut, în 30 de ani, politicieni sau partide care să moară de gât cu dezideratul ăsta. Revenind la timpurile noastre, vreau să cred că circul din PNL s-a încheiat și că e timpul ca șeful partidului, premierul Cîțu, împreună cu șeful țării – Iohannis, să livreze poporului ceea ce așteaptă de 30 de ani – infrastructură, educație și sănătate la standarde occidentale. Nici n-ar fi greu, cu voință politică, pentru că se apropie multele miliarde date de UE ca să ieșim din glod. Pentru că doar cu infrastructură, sănătate și educație puternice ni se întorc pribegiții acasă, ne rămân valorile în țară, producem și livrăm, la rându-ne, plus valoare.