Cum l-am cunoscut pe românul care găteşte „extravaganţe” în America

0
46

Prin 2008, mai exact pe 15 ianuarie, am cunoscut un tip stabilit în Italia şi m-am îndrăgostit lulea de el şi el de mine, iar în maxim o săptămână ne-am mutat împreună în Italia, în aceeaşi casă cu părinţii lui.

Până aici totul bine, n-o să povestesc viaţa  noastră, poate într-un alt articol, acum am altele mai importante de zis, aşa că, dacă vreţi picanterii, trebuie să mai aşteptaţi, or să vină şi alea.

Evident, nu ştiam absolut niciun cuvânt în italiana, aşa că m-am pus pe citit, făcut propoziţii, scris etc. şi, într-o lună, am învăţat baza.

Una peste alta, am rămas în Italia vreo 5-6 ani cu du-te – vino, lucrând în turism (hotel, restaurant, ca şi recepţioneră, casieră, director de pensiune etc.) şi, prin 2013, la sfârşitul anului, m-am mutat în ţara mea dragă, mai exact în Bucureşti, înapoi.

Băi, şi caută de muncă, iar caută şi ioc muncă.

Într-o zi cu soare, un cunoscut îmi trimite o invitaţie la o expoziţie de papuci marca Mario Valentino, ţinută la Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Mă prezint, mă învart ca găina prin curte printre invitaţi de onoare, jurnalişti, vedete şi, deodată, mă trezesc într-o discuţie cu unul din agenţii Mario Valentino, care după nici 20 de minute de vorbit, evident despre design, culori, tocuri şi altele, îmi propune să lucrez pentru brand.

Eu încercam să-mi dau seama dacă glumeste sau nu.

Nu, omu’ n-a glumit!

Am adus brand-ul în ţară, iar pe langă asta, am mai adus încă un brand italian: Luce Bianca “Le bebe”, Acum, în magazinele Celini.

Mi-am dat demisia după ceva vreme, mult de spus şi n-am chef acum că-s ruptă de somn.

Ioc muncă din nou, iar frate-miu, din Anglia, îmi tot spunea să plec la el, pâna m-am hotărât s-o fac.

Am plecat în august.

Ajunsă aici, mi-am făcut actele frumos, am trimis  ‘nşpe mii de cv-uri, telefoane, bani cheltuiţi, stres, mers din restaurant în restaurant, din bar în bar etc., până când am dat, fără să vreau, peste restaurantul din colţ: Don Pasquale.

La început nici nu am realizat că-i tipic italian, şi-apoi nici prin cap nu-mi trecea că proprietarii sunt chiar italieni.

Restaurantul are 42 de ani de activitate, adică eu am cu opt ani mai puţin, deci nu eram încă născută când oamenii ăştia se îmbătau cu Chianti pe la mese şi mâncau buffala sau caprese.

Nu ştiu cum fac, dar tot pentru italieni lucrez.

Ori îi urmăresc, ori ma urmăresc, ori aşa trebuia să se întâmple, pentru că altfel nu-l cunoşteam pe Alex, Alex Bujoreanu.

Era seară, în jurul orei cinci, restaurantul plin, stres, chelneri care nu-şi făceau bine treaba, eu care trebuia să fac trei chestii în acelaşi timp şi masa din ultima sală, ocupată de o familie de români.

N-am apucat să-i servesc eu şi nu mi-am dat seama că sunt români, până nu m-am aşezat în spatele lor la o masă, în pauză, să-mi mănânc “pizza don pasquale”.

I-am simţit că sunt puţin stresaţi, supăraţi de ceva şi i-am întrebat în româneşte dacă îi pot ajuta cu ceva şi tare bucuroşi au fost când au auzit că vorbesc româneşte.

Erau supăraţi pentru că nu li se oferise piper, iar ospătăriţa care i-a servit a avut un comportament nedemn de un ospătar.

Aşa am aflat că Alex este „partner executive chef” într-un restaurant din New York: Viaggio Tapas, un restaurant cu specific spaniol.

Nu prea a fost încântat de mânarea de la noi din restaurant, aşa că am spus să ma revanşez prin a-i lua un scurt interviu.

Iată, pe scurt, povestea unui român ajuns în America, care a realizat ceva atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui, aducând nu doar armonie, ci şi un aport important sănătăţii.

Alex Bujoreanu, 35 de ani, din Craiova Romania, stabilit pentru o perioada în Spania- Lleida, ajuns mai tarziu in NY, găteşte într-un stil extravagant pentru un restaurant cu o capacitate de 300 de persoane.

Pasiunea lui pentru mancare a început pe la vârsta de 7 ani, când îşi ajuta mama în bucătărie, şi nu s-a oprit acolo, a mers până-n pânzele….colorate şi bine-a făcut!

printtt

Cum să nu te mândreşti cu astfel de oameni?

Se poate să faci şi fapte bune pe lumea asta, nu doar să mergi la cerşit, dat în cap şi altele.

Un exemplu!

Bravo Alex!

Citez: “Când sunt stresat, gătesc!”, “Când restaurantul este full, este cea mai mare satisfacţie!”

Denisa Tamaslacaru, Cambridge, UK