Celebrul nostru personaj
De la Fontaine încoace
Îşi făcuse şi-un garaj
Printre simple dobitoace
Lâng-o casă de palat
Şi-un hectar deloc pătrat
Ba făcuse şi-o piscină
Din banii de la chenzină
Şi-şi luase cinci maşini
Şi-o duzină de găini
Din alea mai colorate
Cu picioarele înalte
Ca atunci când merg prin curte
Să le vadă pene scurte
Şi picior împieliţat
Tras în sus
Pe sub ciorap
Ca să se desfete ochiul
Şi timpanul de deochiul…
Fericit nevoie mare
Făcut vânt pe la picioare
Evantai la cingătoare
flori în cioc
Şi zâmbet mare
Cam pe toţi i-a ameţit
Că e mare eremit
Că e rudă el cu corbul
Cel crescut de unul Orbul
Că-i venit de prin vechime
Dintr-o mare boierime
c-are diplome dintr-alea
de te-apucă toată jalea
de prin şcoli elefantine
care dau mereu de bine
şi că-n mintea lui, măi dragă,
a-ncăput o lume-ntreagă
că e înţeleptul lumii
şi stăpân deplin furtunii
că învârte şi desface
câte s-au făcut încoace
că-i de-ncredere, nu spui
toate sunt în mâna lui…
se-nţelege-i democrat
până şi noaptea în pat
numai când e la putere
uită el de toate cele
încolo-i e corb de soi
cu zâmbet de ciripoi
şi cu ochi de şobolan
după zâmbet de varan
şi cu spirit de omidă
ţine tot în crisalidă
şi cu gând de elefant
vrea să ajungă un gigant
ca din aripa lui cerul
să coboare tot misterul
şi din umbra lungă mută
să ne prindă, să ne
doară…
pe-acolo, la subsuoară
unde curge dor de sânge
şi tristeţea ne ajunge…
asta vrea tăcutul corb
care doarme ca un orb
se visează mare domn
când e treaz
şi nu-i e somn
deşi e doar o otreapă
n-are ac fin la cravată
un zgârcit bătu-l-ar ciuma
şi-un bubos vedea-l-ar huma
înghiţi-l-ar mătrăguna
într-o zi, da’ numa’n una…
Florinel Agafiței
