Scrisoare la Învierea Domnului, 2017
Conform unei tradiții foarte vechi, noaptea de Paște este o ‘priveghere în cinstea Domnului’ (Lc 12,42), astfel încât credincioșii, după modelul Evangheliei (Lc 12,35-37), ținând în mână făcliile aprinse, să fie asemenea unor oameni care așteaptă ca Domnul să se întoarcă, pentru ca atunci când va veni, să-i afle priveghind și să-i așeze la masa lui. Vegherea aceasta are patru momente distincte. Chiar la început are loc ceremonia luminii, în cadrul căreia este binecuvântat focul. Rugăciunea celebrantului exprimă bine semnificația acestui ritual: ‘Dumnezeule, care, prin Fiul tău, ai dăruit credincioșilor flacăra luminii Tale, sfințește acest foc nou, și prin aceste sărbători ale Paștelui, înflăcărează-ne de dorințe cerești, ca să putem ajunge cu inimi curate la sărbătorile luminii veșnice’.
Îndată după aceea este pregătită lumânarea pascală care este purtată în procesiune la altar, în timp ce se cântă de trei ori ‘Lumina lui Cristos’. În acest mod, devine clar pentru toți că acea lumânare este semnul lui Cristos Înviat. Urmează vestirea solemnă a Învierii. Este un imn foarte sugestiv; trebuie ascultat cu mare atenție, având în mână lumânările aprinse și stând în picioare, căci exprimă bucuria de necuprins a Bisericii ce primește vestea Învierii lui Isus, care înseamnă pentru tot omul trecerea de la moarte la viață.
‘Aceasta este noaptea care acum, în toată lumea, îi aduce din nou la har și-i unește cu sfinții pe cei care cred în Cristos, după ce au fost smulși din stricăciunea lumii și din întunericul păcatului. Aceasta este noaptea în care Cristos, rupând lanțurile morții, se înalță din adâncuri’.
Al doilea moment al vegherii constă în ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu. Biserica, și noi cu ea, meditează faptele minunate ale lui Dumnezeu, descrise de Sfânta Scriptură. Este semnificativă prima lectură din noaptea de Paște. Este vorba despre crearea lumii: ‘La început a creat Dumnezeu cerul și pământul’ (Gen 1,1). Spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea despre acest pasaj din Scriptură: ‘Stilul poetic al relatării creației din cartea Genezei redă foarte bine uimirea de care este cuprins omul la vederea imensității creației și sentimentul de adorație pe care-l simte față de Acela care le-a scos pe toate din neființă. Este vorba de o pagină cu o puternică semnificație religioasă, de un imn adresat Creatorului universului, care, în fața repetatelor ispite de a diviniza lumea însăși, este desemnat drept unic Domn. Este, în același timp, un imn care proclamă că întreaga creație este bună, fiind în întregime plămădită de mâna puternică și îndurătoare a lui Dumnezeu’ (Dies Domini, nr. 9).
La fel de semnificativă este Scrisoarea Sfântului Paul către Romani. Apostolul afirmă: ‘Dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom și trăi împreună cu el, știind că Cristos cel înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra lui’ (6,8-9). Marea veste pascală găsește în cuvântul Apostolului o exemplificare foarte frumoasă. Cristos nu mai moare; nici noi nu vom mai muri. Viața a avut ultimul și definitivul cuvânt. Dar este și o atenționare importantă pe care nu trebuie să o neglijăm: este vorba de necesitatea de a muri cu Isus pentru a învia cu El. Există o foarte strânsă legătură între Post și Înviere, și aceasta, chiar în viața creștinului. Ca să ajungă la înviere, drumul sfințeniei pornește de la cruce. Iar crucea este iubirea trăită până la totala dăruire de sine lui Dumnezeu și aproapelui.
Evanghelia ne vorbește despre vizita la mormânt a femeilor evlavioase, mormânt care se dovedește a fi gol: ‘?tiu că-l căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat precum a zis (…) A înviat din morți și, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veți vedea’ (Mt 28,5-7). Acest anunț a marcat pentru totdeauna istoria umanității și istoria noastră. Este vestea vieții și a mântuirii. Nimic mai interesant și mai decisiv nu putem auzi în această viață.
Al treilea moment este cel al liturgiei baptismale. Reînnoind promisiunile de la Botez și renunțând la Satana și la păcat, ne amintim de harul Botezului nostru, harul de bază în care este cuprinsă întreaga noastră istorie creștină. A retrăi Botezul în noaptea Vigiliei pascale înseamnă să devenim conștienți de ceea ce suntem prin harul lui Dumnezeu și să ne străduim iarăși, cu reînnoită înflăcărare, să facem să rodească darul inestimabil care se află în ființa noastră. ‘Fraților preaiubiți, să-l rugăm cu stăruință pe Domnul Dumnezeul nostru să binevoiască a binecuvânta această apă, făptura sa, cu care vom fi stropiți în amintirea Botezului nostru. Domnul să ne ajute și pe noi să ne reînnoim, pentru a rămâne credincioși Duhului pe care l-am primit’.
Al patrulea moment al vigiliei constă în chemarea la masa pe care Domnul i-a pregătit-o poporului său prin moartea și învierea sa. Astfel, apare mai puternică legătura dintre misterul Paștelui și celebrarea euharistică. De aceea, Liturghia duminicală este numită Paștele săptămânii, zi în care este celebrată biruința lui Cristos asupra păcatului și a morții. În aceeași Scrisoare apostolică ‘Dies Domini’ (nr. 2), Papa Ioan Paul al II-lea spunea că Învierea lui Cristos este ‘elementul prim pe care se sprijină credința creștină’ (cf. 1Cor 15,14). Este o realitate uluitoare, pe care o percepem pe deplin în lumina credinței, dar care a fost atestată istoric de către cei care au avut privilegiul de a-l vedea pe Domnul înviat. De asemenea, este un eveniment minunat care nu doar se detașează într-un mod cu totul unic în istoria omenirii, dar se situează în centrul misterului timpului. Într-adevăr, lui Cristos ‘îi aparțin timpurile și veacurile’ — după cum ne amintește și ritul pregătirii lumânării pascale, în liturgia din noaptea de Paște. De aceea Biserica, aducându-și aminte de ziua învierii lui Cristos în toate duminicile, nu doar o dată pe an, caută să arate în acest astfel fiecărei generații cine este adevărata coloană vertebrală a istoriei, către care converg misterul originilor omenirii și destinul ei ultim. Citând apoi un autor din secolul al IV-lea, Papa subliniază totodată că este legitim să se afirme că ‘ziua Domnului’ este ‘doamna zilelor’. ‘Cei care au primit harul de a crede în învierea Domnului nu pot să perceapă semnificația acestei zile a săptămânii decât cu freamătul emoției care-l făcea pe sfântul Ieronim să spună: Duminica este ziua Învierii, ziua creștinilor, ziua noastră’. Și așa este: pentru creștini, e ‘sărbătoarea primordială’, destinată să marcheze scurgerea timpului, dar și să dezvăluie sensul profund al acestuia. ‘Duminica fiind Paștele săptămânal, când este amintită și făcută prezentă ziua în care Cristos a înviat din morți, este totodată ziua ce revelează sensul timpului — mai spune Papa Ioan Paul al II-lea. Nu are nicio legătură cu ciclurile cosmice, în funcție de care religiile naturale și cultura umană încearcă să ritmeze timpul, cedând eventual mitului eternei reveniri.
Duminica creștină este cu totul altceva! Izvorând din Înviere, ea străbate timpul omului, lunile, anii, veacurile, ca o săgeată ce le pătrunde orientându-le spre ținta celei de-a doua veniri a lui Cristos. Duminica prefigurează ziua de apoi, cea a Parusiei, deja anticipată oarecum prin slava lui Cristos în evenimentul Învierii’ (cf. Dies Domini, nr. 75).
Tuturor vă doresc sărbători pascale binecuvântate.
Cristos a înviat!
+ Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de București

Scrisoare la Învierea Domnului, 2017
Conform unei tradiții foarte vechi, noaptea de Paște este o ‘priveghere în cinstea Domnului’ (Lc 12,42), astfel încât credincioșii, după modelul Evangheliei (Lc 12,35-37), ținând în mână făcliile aprinse, să fie asemenea unor oameni care așteaptă ca Domnul să se întoarcă, pentru ca atunci când va veni, să-i afle priveghind și să-i așeze la masa lui. Vegherea aceasta are patru momente distincte. Chiar la început are loc ceremonia luminii, în cadrul căreia este binecuvântat focul. Rugăciunea celebrantului exprimă bine semnificația acestui ritual: ‘Dumnezeule, care, prin Fiul tău, ai dăruit credincioșilor flacăra luminii Tale, sfințește acest foc nou, și prin aceste sărbători ale Paștelui, înflăcărează-ne de dorințe cerești, ca să putem ajunge cu inimi curate la sărbătorile luminii veșnice’.
Îndată după aceea este pregătită lumânarea pascală care este purtată în procesiune la altar, în timp ce se cântă de trei ori ‘Lumina lui Cristos’. În acest mod, devine clar pentru toți că acea lumânare este semnul lui Cristos Înviat. Urmează vestirea solemnă a Învierii. Este un imn foarte sugestiv; trebuie ascultat cu mare atenție, având în mână lumânările aprinse și stând în picioare, căci exprimă bucuria de necuprins a Bisericii ce primește vestea Învierii lui Isus, care înseamnă pentru tot omul trecerea de la moarte la viață.
‘Aceasta este noaptea care acum, în toată lumea, îi aduce din nou la har și-i unește cu sfinții pe cei care cred în Cristos, după ce au fost smulși din stricăciunea lumii și din întunericul păcatului. Aceasta este noaptea în care Cristos, rupând lanțurile morții, se înalță din adâncuri’.
Al doilea moment al vegherii constă în ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu. Biserica, și noi cu ea, meditează faptele minunate ale lui Dumnezeu, descrise de Sfânta Scriptură. Este semnificativă prima lectură din noaptea de Paște. Este vorba despre crearea lumii: ‘La început a creat Dumnezeu cerul și pământul’ (Gen 1,1). Spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea despre acest pasaj din Scriptură: ‘Stilul poetic al relatării creației din cartea Genezei redă foarte bine uimirea de care este cuprins omul la vederea imensității creației și sentimentul de adorație pe care-l simte față de Acela care le-a scos pe toate din neființă. Este vorba de o pagină cu o puternică semnificație religioasă, de un imn adresat Creatorului universului, care, în fața repetatelor ispite de a diviniza lumea însăși, este desemnat drept unic Domn. Este, în același timp, un imn care proclamă că întreaga creație este bună, fiind în întregime plămădită de mâna puternică și îndurătoare a lui Dumnezeu’ (Dies Domini, nr. 9).
La fel de semnificativă este Scrisoarea Sfântului Paul către Romani. Apostolul afirmă: ‘Dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom și trăi împreună cu el, știind că Cristos cel înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra lui’ (6,8-9). Marea veste pascală găsește în cuvântul Apostolului o exemplificare foarte frumoasă. Cristos nu mai moare; nici noi nu vom mai muri. Viața a avut ultimul și definitivul cuvânt. Dar este și o atenționare importantă pe care nu trebuie să o neglijăm: este vorba de necesitatea de a muri cu Isus pentru a învia cu El. Există o foarte strânsă legătură între Post și Înviere, și aceasta, chiar în viața creștinului. Ca să ajungă la înviere, drumul sfințeniei pornește de la cruce. Iar crucea este iubirea trăită până la totala dăruire de sine lui Dumnezeu și aproapelui.
Evanghelia ne vorbește despre vizita la mormânt a femeilor evlavioase, mormânt care se dovedește a fi gol: ‘?tiu că-l căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat precum a zis (…) A înviat din morți și, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veți vedea’ (Mt 28,5-7). Acest anunț a marcat pentru totdeauna istoria umanității și istoria noastră. Este vestea vieții și a mântuirii. Nimic mai interesant și mai decisiv nu putem auzi în această viață.
Al treilea moment este cel al liturgiei baptismale. Reînnoind promisiunile de la Botez și renunțând la Satana și la păcat, ne amintim de harul Botezului nostru, harul de bază în care este cuprinsă întreaga noastră istorie creștină. A retrăi Botezul în noaptea Vigiliei pascale înseamnă să devenim conștienți de ceea ce suntem prin harul lui Dumnezeu și să ne străduim iarăși, cu reînnoită înflăcărare, să facem să rodească darul inestimabil care se află în ființa noastră. ‘Fraților preaiubiți, să-l rugăm cu stăruință pe Domnul Dumnezeul nostru să binevoiască a binecuvânta această apă, făptura sa, cu care vom fi stropiți în amintirea Botezului nostru. Domnul să ne ajute și pe noi să ne reînnoim, pentru a rămâne credincioși Duhului pe care l-am primit’.
Al patrulea moment al vigiliei constă în chemarea la masa pe care Domnul i-a pregătit-o poporului său prin moartea și învierea sa. Astfel, apare mai puternică legătura dintre misterul Paștelui și celebrarea euharistică. De aceea, Liturghia duminicală este numită Paștele săptămânii, zi în care este celebrată biruința lui Cristos asupra păcatului și a morții. În aceeași Scrisoare apostolică ‘Dies Domini’ (nr. 2), Papa Ioan Paul al II-lea spunea că Învierea lui Cristos este ‘elementul prim pe care se sprijină credința creștină’ (cf. 1Cor 15,14). Este o realitate uluitoare, pe care o percepem pe deplin în lumina credinței, dar care a fost atestată istoric de către cei care au avut privilegiul de a-l vedea pe Domnul înviat. De asemenea, este un eveniment minunat care nu doar se detașează într-un mod cu totul unic în istoria omenirii, dar se situează în centrul misterului timpului. Într-adevăr, lui Cristos ‘îi aparțin timpurile și veacurile’ — după cum ne amintește și ritul pregătirii lumânării pascale, în liturgia din noaptea de Paște. De aceea Biserica, aducându-și aminte de ziua învierii lui Cristos în toate duminicile, nu doar o dată pe an, caută să arate în acest astfel fiecărei generații cine este adevărata coloană vertebrală a istoriei, către care converg misterul originilor omenirii și destinul ei ultim. Citând apoi un autor din secolul al IV-lea, Papa subliniază totodată că este legitim să se afirme că ‘ziua Domnului’ este ‘doamna zilelor’. ‘Cei care au primit harul de a crede în învierea Domnului nu pot să perceapă semnificația acestei zile a săptămânii decât cu freamătul emoției care-l făcea pe sfântul Ieronim să spună: Duminica este ziua Învierii, ziua creștinilor, ziua noastră’. Și așa este: pentru creștini, e ‘sărbătoarea primordială’, destinată să marcheze scurgerea timpului, dar și să dezvăluie sensul profund al acestuia. ‘Duminica fiind Paștele săptămânal, când este amintită și făcută prezentă ziua în care Cristos a înviat din morți, este totodată ziua ce revelează sensul timpului — mai spune Papa Ioan Paul al II-lea. Nu are nicio legătură cu ciclurile cosmice, în funcție de care religiile naturale și cultura umană încearcă să ritmeze timpul, cedând eventual mitului eternei reveniri.
Duminica creștină este cu totul altceva! Izvorând din Înviere, ea străbate timpul omului, lunile, anii, veacurile, ca o săgeată ce le pătrunde orientându-le spre ținta celei de-a doua veniri a lui Cristos. Duminica prefigurează ziua de apoi, cea a Parusiei, deja anticipată oarecum prin slava lui Cristos în evenimentul Învierii’ (cf. Dies Domini, nr. 75).
Tuturor vă doresc sărbători pascale binecuvântate.
Cristos a înviat!
+ Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de București