Despre cum ne uităm peste gard când arde casa vecinului…

0

Am crescut la ţară, undeva la munte, cu pădurea în spatele casei şi râul Putna în faţa ei.

Stăteam verile, iernile, în fundul grădinii şi mă uitam de sus în jos la drumul naţional cu maşinile lui colorate şi ăsta era unul din jocurile noastre (al meu şi al lui Alex, fratele meu), adică ne alegeam fiecare câte trei culori şi număram maşinile care treceau, eu aveam roşu, alb şi verde, iar Alex avea albastru, galben şi negru.

Ţiganii făceau cărămidă, tăiau şi adunau cătina, scuturau nucii, nucii altora.

Râul Putna curgea lin… şi-acum mi-aduc aminte o zi de vară toridă, în care am fugit să mă scald împreună cu alţi copii, în costumul de baie făcut de mine, că n-aveam bani nici măcar de-un creion, dar n-am avut timp să mă bucur foarte tare de apa caldă care mă îndemna să mai stau, să mă simt ca la mare, la Constanţa, unde, by the way – am ajuns abia la 18 ani pentru prima dată, că şi aud un strigăt din vârful dealului – era bunică-mea, care disperată că nu mă vedea prin curte, mă căuta şi m-a găsit…

M-am simţit ca-n povestea lui Creangă…

În trei timpi şi trei mişcări am fost acasă, unde bunica mă aştepta nerăbdătoare cu un curpene de la vie, înroşindu-mi poponeaţa, cu lacrimi pe faţă şi de la ea ţi de la mine, amândouă înţelesesem că ce se întâmpla acolo îşi avea rostul.

Am crescut cu lipsuri, dar fericită, fericită de natura de care mă îndrăgosteam în fiecare zi şi mai mult.

An de an stăteam în genunchi să pun roşii, castraveţi, usturoi, ceapă şi altele, dar o făceam cu drag şi spor.

Toamna culegeam via şi făceam vin, ah… ce mă mai veseleam la un pahar de must…. dar nu dădeam mare importanţă, era ceva normal…. .

Iarna scoteam sania pe deal şi dacă n-aveam, luam un sac şi mă duceam în grădină, pe derdeluşul de pe coastă.

Mi-aduc aminte despre ce-mi spunea bunică-mea, cum se ducea la balul satului, organizat săptămânal, și cum exista omenie între oameni, nu era atâta ură, acum toţi sunt pentru ei şi nici un “bună ziua” nu au în buzunar, au uitat când uşa casei mele era deschisă mereu, au uitat cum grădina mea era şi a lor, unde copacii nici bine nu erau copţi că erau deja mâncaţi, spunea bunica…. .

Am crescut cu sarea-n buzunar, mergeam în grădină şi mâncam roşia pe cărare, scoteam morcovul, îl ştergeam de două ori de bluză şi-l mâncam aşa cu tot cu pământul rămas, ce bun era!

Am crescut cu toţii la ţară, undeva în Vrancea sus, unde vecinii se iubeau, odată, unde toţi mergeau la biserică evlavioşi şi ieşeau cu gurile spurcate.

Cum, oameni iubiţi, cum, prieteni dragi, cu care am mâncat din aceeaşi farfurie, cu care trageam băşini seara în faţa porţii, să fiţi atât de lipsiţi de suflet, mai ales în situaţii critice, cum ar fi un incendiu în care au murit semeni de-ai noştri?

Era toamnă, o toamnă aridă şi iernatică, eram în vacanţă, în sfârşit acasă după mult timp petrecut “afară”, mama în grădina îşi făcea de treabă ca de obicei, că n-avea stare, când deodată vine ca un fulger la mine în cameră să-mi spună s-o ajut într-o chestie…. .

Ies afară şi, în faţa casei, flăcări!

Flăcări peste flăcări, de parcă iadul s-ar fi mutat în faţa casei mele.

Nimic nu era bine, nici măcar faptul că aveam apă în curte, asta acum, că înainte, mergeam 200 de metri cu găleata la fântâna satului.

Furtunul era scurt, apa nu avea presiune şi, cu toate astea, eu alergam disperată, în şosete, cu găleata în mână prin grădină, poate fac ceva…

Şocul cel mai mare l-am avut când mi-am ridicat privirea, preţ de câteva secunde, în faţa casei, pe uliţă, şi-mi văd dragii vecini care stăteau efectiv cu mâinile adânc înfipte-n buzunare, zâmbind mişeleşte în colţul gurilor evlavioase.

Aveam telefonul în buzunar, treaba era prea serioasă să mai ţină de mine sau de săraca mea mamă, care n-a vrut decât să ardă nişte gunoaie, cum face în fiecare an, de altfel, dar de data asta nu i-a ieşit pasenţa şi sun la pompieri, care, de altfel au fost destul de prompţi şi au stins incendiul în maximum 5 minute şi nu ne-au dat nicio amendă.

N-am avut timp şi nici starea necesară să stau la discuţii cu implicaţii sau “neimplicaţii”, să le spun că lucruri de genul se pot întâmpla oricui şi că, dacă li se întâmpla lor aşa ceva, eu eram prima care le sărea în ajutor, şi nu pentru că ne-am jucat împreună pe uliţă, pe când eram de-o şchioapă, nu pentru că am mâncat din aceeaşi farfurie, nu pentru că jucam” flori fete sau băieţi”, ci pentru că suntem umani, suntem pentru puţin timp aici şi nimic nu ne aparţine, de ce nu înţelegem asta?

Suntem de o răutate cruntă, dar mergem la biserică să ne spălăm păcatele în lăcaşul de cult, unde popa a ajuns să scrie : nu vorbiţi la telefon în biserică, nu vorbiţi între voi în biserică, altfel nu auziţi cuvintele Domnului… .

Vă provoc să vă iubiţi!

Denisa Tamaslacaru, Cambridge, UK

https://denisatamaslacaru.wordpress.com