Acum 8 ani pleca dintre noi, fulgerător, Puiu Siru. Un artist, un revoluționar, un spirit neliniștit. A trăit la intensitate maximă și a picat la birou, fără suflare, într-o zi de noiembrie. Acum, Corneliu Puiu, un alt spirit revoluționar, implicat, neliniștit, a plecat brusc din această lume. Cam la aceeași vârstă pe care o avea Puiu Siru. Doi oameni care au trăit intens, care vedeau dincolo de ceea ce vedea majoritatea, care simțeau mai mult decât simțim cei mai mulți dintre noi.

Corneliu Puiu a sperat și a luptat pentru o viață mai bună, pentru democrație, pentru dreptate, pentru promovarea valorilor. Nu s-a dat deoparte de la bătăliile cele mai grele, chiar dacă nu a avut nimic de câștigat. A crezut că se poate schimba ceva în bine, cu adevărat, în țara sa, în județul său, în Focșaniul natal. A riscat în Decembrie 1989, a riscat în Piața Universității-1990, s-a zbătut, s-a certat, și-a pus viața și sănătatea în pericol, a fost aplaudat, a fost huiduit, hărțuit, marginalizat, dar nu s-a dat bătut. Corneliu Puiu a fost un fel de câine de pază al democrației, al societății civile, în opoziție cu blaturile, afacerile, negocierile transpartinice. Corneliu Puiu a încercat să-i determine pe cei din jurul său să observe abuzurile, corupția, mârlănia, pe care să le combată alături de el. Din păcate, nu a reușit decât în mică măsură. A văzut, a înțeles situația, dar nu a renunțat. În timp ce mulți din jurul său au cedat tentațiilor puterii, de-a lungul celor 27 de ani post-decembriști, el și-a văzut de drumul său, uneori aproape singur. Nu a acceptat funcții publice, afaceri de partid cu bani publici, care să-i asigure un trai liniștit, fără griji, dar care să-i estompeze neliniștea revoluționară. Marea bucurie a vieții lui a fost fiul său, Alexandru. Fiul său i-a moștenit implicarea civică, altruismul, neliniștea. Cornel era tare mândru că Alexandru a salvat oameni de la înec, fără să ezite, fără să se gândească la riscuri. Exact cum a făcut el, cu mulți ani în urmă, când și-a riscat viața pentru niște idealuri.

Odată cu plecarea dintre noi a lui Corneliu Puiu apune o epocă, se stinge o flacără. Spiritul revoluționar al anilor `90 și-a pierdut, practic, ultimul mohican. Societatea civilă, atâta cât e ea în Vrancea, este mai săracă. Cu siguranță se va întâlni, în Ceruri, cu Puiu Siru. Și ne vor privi amândoi, de-acolo, cu aceeași neliniște, cu dojană dar și cu înțelegere.

Acum 8 ani pleca dintre noi, fulgerător, Puiu Siru. Un artist, un revoluționar, un spirit neliniștit. A trăit la intensitate maximă și a picat la birou, fără suflare, într-o zi de noiembrie. Acum, Corneliu Puiu, un alt spirit revoluționar, implicat, neliniștit, a plecat brusc din această lume. Cam la aceeași vârstă pe care o avea Puiu Siru. Doi oameni care au trăit intens, care vedeau dincolo de ceea ce vedea majoritatea, care simțeau mai mult decât simțim cei mai mulți dintre noi.

Corneliu Puiu a sperat și a luptat pentru o viață mai bună, pentru democrație, pentru dreptate, pentru promovarea valorilor. Nu s-a dat deoparte de la bătăliile cele mai grele, chiar dacă nu a avut nimic de câștigat. A crezut că se poate schimba ceva în bine, cu adevărat, în țara sa, în județul său, în Focșaniul natal. A riscat în Decembrie 1989, a riscat în Piața Universității-1990, s-a zbătut, s-a certat, și-a pus viața și sănătatea în pericol, a fost aplaudat, a fost huiduit, hărțuit, marginalizat, dar nu s-a dat bătut. Corneliu Puiu a fost un fel de câine de pază al democrației, al societății civile, în opoziție cu blaturile, afacerile, negocierile transpartinice. Corneliu Puiu a încercat să-i determine pe cei din jurul său să observe abuzurile, corupția, mârlănia, pe care să le combată alături de el. Din păcate, nu a reușit decât în mică măsură. A văzut, a înțeles situația, dar nu a renunțat. În timp ce mulți din jurul său au cedat tentațiilor puterii, de-a lungul celor 27 de ani post-decembriști, el și-a văzut de drumul său, uneori aproape singur. Nu a acceptat funcții publice, afaceri de partid cu bani publici, care să-i asigure un trai liniștit, fără griji, dar care să-i estompeze neliniștea revoluționară. Marea bucurie a vieții lui a fost fiul său, Alexandru. Fiul său i-a moștenit implicarea civică, altruismul, neliniștea. Cornel era tare mândru că Alexandru a salvat oameni de la înec, fără să ezite, fără să se gândească la riscuri. Exact cum a făcut el, cu mulți ani în urmă, când și-a riscat viața pentru niște idealuri.

Odată cu plecarea dintre noi a lui Corneliu Puiu apune o epocă, se stinge o flacără. Spiritul revoluționar al anilor `90 și-a pierdut, practic, ultimul mohican. Societatea civilă, atâta cât e ea în Vrancea, este mai săracă. Cu siguranță se va întâlni, în Ceruri, cu Puiu Siru. Și ne vor privi amândoi, de-acolo, cu aceeași neliniște, cu dojană dar și cu înțelegere.