Într-o Europă care a învățat, cu prețul a milioane de vieți, ce înseamnă lipsa de pregătire medicală, România pare să fi tras concluzia greșită: dacă am avut prea multe vaccinuri în pandemie, soluția este să nu mai avem deloc. După ce milioane de doze anti-COVID au expirat în depozite și au fost distruse, statul român nu a mai cumpărat niciun vaccin nou. A tăiat pur și simplu problema de pe listă, ca pe o cheltuială inutilă. Între timp, virusul continuă să circule, sub forme noi, mai adaptate și mai rezistente, iar românii care vor să se protejeze sunt nevoiți să caute soluții peste graniță.
Am prieteni care se duc în Bulgaria să se vaccineze, pentru că acolo vaccinarea e gratuită. Alții își comandă vaccinul din Germania, pe bani grei, doar ca să aibă acces la un produs care, teoretic, ar fi trebuit să fie disponibil și la noi. În România nu mai există centre, nu mai există campanii, nu mai există nici măcar o discuție despre vaccinare.
Este ironic cum, în plină pandemie, România era acuzată că nu reușește să convingă populația să se vaccineze, iar acum, când o parte dintre oameni chiar ar vrea să o facă, statul întoarce spatele complet. Într-o țară unde sănătatea publică a fost mereu tratată ca o cheltuială, nu ca o investiție, lipsa vaccinurilor post-pandemie este doar încă un simptom. Ministerul Sănătății tace. Autoritățile vorbesc doar despre “lipsa cererii”. Dar cererea nu poate exista, atunci când oferta a fost anulată.
România a ajuns din nou în postura paradoxală de a importa sănătate. Cetățenii noștri traversează frontiera pentru un vaccin, așa cum altădată mergeau pentru un medicament care nu se găsea în farmacii. În timp ce alte țări investesc în imunizare, noi investim în uitare. Pentru stat, subiectul e închis.
