Gânduri de român, pentru cei ce-au fost…

0
47

Oricât de grea şi ruinată-i soarta mea,
Un capăt lung şi cert avem cu toţii.
Te răscoleşti, te chinui să mergi agale-aşa

Şi te opreşti şi sufli în lumânarea morţii!

Şi tot treci vămi plătind şi pentru cei lăsaţi,                      

Te tot împiedici  de cadavre timpurii,
Căci viaţa din ţărân-o înzestraţi

Nemuritori ai vieţii, gânduri vii.

Te-aşezi în patu-ţi cald din rădăcini de flori,
Bând însetat dintr-un pahar cioplit din nuci.
Căci moartea nu aşteaptă până-n zori,
Ca tu să vii şi-apoi să te mai duci.

Capu-l ţii moale-n pernă, aşezat,
Şi simţi cum ochii ţi se sting.
De liniște, eşti uşurat,
De dragoste eşti învelit.

Un cârd de preoţi cântă-n taină
Refrenul marelui abis,
Iar tu simţi cum atingi îndată,
Văzduhul sufletului stins.

Te pierzi sub manta prea măritei sale,
Căci drumul pân-aici ţi-a fost.
Şi te cuprinde-o linişte agale…
De-aici, cândva venind şi tot aici întors!

Loris Bianca Irimia

Dagenham, Anglia