Oricât de grea şi ruinată-i soarta mea,
Un capăt lung şi cert avem cu toţii.
Te răscoleşti, te chinui să mergi agale-aşa
Şi te opreşti şi sufli în lumânarea morţii!
Şi tot treci vămi plătind şi pentru cei lăsaţi,
Te tot împiedici de cadavre timpurii,
Căci viaţa din ţărân-o înzestraţi
Nemuritori ai vieţii, gânduri vii.
Te-aşezi în patu-ţi cald din rădăcini de flori,
Bând însetat dintr-un pahar cioplit din nuci.
Căci moartea nu aşteaptă până-n zori,
Ca tu să vii şi-apoi să te mai duci.
Capu-l ţii moale-n pernă, aşezat,
Şi simţi cum ochii ţi se sting.
De liniște, eşti uşurat,
De dragoste eşti învelit.
Un cârd de preoţi cântă-n taină
Refrenul marelui abis,
Iar tu simţi cum atingi îndată,
Văzduhul sufletului stins.
Te pierzi sub manta prea măritei sale,
Căci drumul pân-aici ţi-a fost.
Şi te cuprinde-o linişte agale…
De-aici, cândva venind şi tot aici întors!
Loris Bianca Irimia
Dagenham, Anglia
