De mii de ani, Munții Carpați păstrează taina pașilor mari și blânzi ai ursului brun. Cu mult înainte ca omul să aprindă primul foc, să urce prima stâncă sau să pună prima bornă turistică, ursul era deja acolo. Stăpân al codrilor, tăcut paznic al echilibrului natural, el a trăit după legile nescrise ale pădurii. Astăzi, ursul e vânat cu telefoane mobile și blițuri, cu sandwich-uri aruncate pe marginea drumului și cu ignoranța crasă a celor care cred că natura există doar pentru divertismentul lor. Moartea tragică a unui turist italian, sfâșiat de o ursoaică care își apăra puii, nu este o poveste despre cruzimea animalelor sălbatice. Este o poveste despre inconștiența noastră.
Ce ne-a făcut să credem că putem intra cu bocancii în viețile acestor ființe și că totul ni se cuvine? Ce ne dă dreptul să forțăm apropierea de un animal sălbatic pentru o poză bună pe Instagram, apoi să cerem ca acel animal să fie împușcat pentru că „ne-a atacat”? Răspunsul e simplu și rușinos: aroganța umană. Ursul nu e vinovat că omul a uitat să mai respecte spațiul și teritoriul. Ursul nu e vinovat că drumurile noastre taie pădurile în două, că gunoaiele noastre devin capcane, iar hrana pe care o lăsăm în urmă le răstoarnă instinctele. Ursul nu cere selfie-uri. Nu vrea cornuri, chipsuri sau aplauze. Vrea liniște. Vrea pădure. Vrea să trăiască. În loc să protejăm aceste ființe, le condamnăm. Autoritățile, în loc să educe, tac. În loc să reglementeze turismul de munte, închid ochii. În loc să creeze coridoare ecologice sau centre reale de reabilitare, promit pușca și dosarul penal pentru ursoaica „agresivă”. Dar cine protejează animalul? Cine îl ascultă? Nu, ursul nu e problema. Problema e omul care rupe echilibrul. Problema e turistul care vrea trofeu de like-uri, e șoferul care „mai scapă” o punguță cu mâncare, e autoritatea care nu se trezește nici după ce curge sânge. Și, în tăcerea asta complice, ursul devine dușmanul pe care l-am creat noi înșine. Nu știm sau nu vrem să învățăm ce înseamnă cu adevărat să coabităm. Nu cu frică, nu cu arme, ci cu respect. Pentru că muntele e casa ursului, nu fundalul nostru pentru fotografii. Și dacă tot vrem o imagine de reținut, să ne uităm în ochii unei ursoaice care își apără puii. Acolo e lecția. Acolo e demnitatea. Acolo e adevărata, dureroasa frumusețe a naturii.
