Puține figuri politice au marcat România postbelică mai profund decât Ion Iliescu – și puține au făcut mai mult rău. Întruchipare a continuității dintre regimul comunist și democrația confiscată a tranziției, Iliescu nu a fost doar un simplu „accident al istoriei”, ci un actor-cheie în menținerea României într-o stare de stagnare morală, economică și politică timp de decenii. Este esențial ca tinerii de azi să înțeleagă cine a fost Iliescu. Nu din ură, nu din răzbunare, ci pentru a nu mai repeta greșelile trecutului. Un popor care uită, este un popor condamnat să trăiască în cerc. România merită să iasă din cercul vicios al minciunii și manipulării.
Ucenicul comunismului
Iliescu nu a apărut de nicăieri în decembrie 1989. Era deja format, promovat și validat de Partidul Comunist. Fost secretar al UTC, ministru sub Ceaușescu, instruit la Moscova, loial ideologiei marxist-leniniste – Iliescu a fost un comunist de carieră. Excluderea sa temporară din cercul de putere ceaușist nu a fost semnul unei disidențe, ci rezultatul unei lupte de clan, în care „tovarășul Iliescu” era considerat prea „reformist” pentru gustul dictatorului. Dar, în fond, Iliescu nu a repudiat niciodată valorile sistemului care i-a construit cariera. A crezut în „dictatura proletariatului”, în planificarea centralizată, în controlul statului asupra minții și vieții individului. În anii ’60–’70, în timp ce România suferea de lipsa libertăților și a bunurilor de bază, Iliescu urca nestingherit în ierarhia partidului, tăcut, obedient, fără urmă de remușcare.
1989: Revoluția furată
Iliescu a reapărut în prim-plan exact când Ceaușescu era înlăturat. Dar în locul unei rupturi reale cu trecutul, România a primit un „front al salvării” care salva, de fapt, sistemul. Iliescu a confiscat momentul, capitalizând confuzia și teama. Cu un discurs pseudo-reformist, dar plin de termeni moșteniți din limba de lemn a PCR, a instaurat un regim în care fosta nomenclatură s-a rebranduit ca „eliberatoare”. Procesul Ceaușeștilor a fost primul semnal: Iliescu voia control, nu transparență. Represiunea din Piața Universității și mineriadele – în special cea din iunie 1990 – au consfințit direcția. În loc de pluralism, bâta. În loc de reconciliere, sânge pe caldarâm. Tinerii trebuie să știe: în 1990, un președinte chema minerii să bată studenți. Asta nu e o legendă, e istorie.
Tranziția spre nicăieri
Anii ’90 au fost ai haosului economic, ai devalizării industriei naționale, ai privatizărilor „strategice” către clientela FSN, apoi PDSR. Iliescu și oamenii săi au blocat reformele autentice, au frânat justiția, au păstrat Securitatea în structurile puterii sub alte nume. România a ratat zeci de trenuri spre o modernizare reală, fiind mereu „aproape” de Europa, dar niciodată cu un pas ferm. Discursurile lui Iliescu, amestec de paternalism și ideologie prăfuită, au ținut o țară întreagă într-o stare de somnolență istorică. Nu a încurajat inițiativa privată, nu a construit instituții funcționale, nu a condamnat comunismul. Dimpotrivă, l-a redenumit o etapă „cu bune și rele”.
Moștenirea
Poate cel mai grav e că Iliescu nu a fost doar un personaj istoric, ci un model perpetuat. România post-Iliescu a rămas marcată de reflexele moștenite de la el: frica de reformă reală, retorica dubioasă a „interesului național”, acapararea instituțiilor de către clici politice, compromisul ca normă. Ion Iliescu nu a fost doar un supraviețuitor al regimului comunist. A fost garantul supraviețuirii lui sub o altă mască. În loc să deschidă drumuri, le-a blocat. În loc să vindece, a prelungit boala. România și-a început tranziția cu frâna trasă – și numele frânei a fost Iliescu. Tinerii trebuie să cunoască această istorie. Să o învețe, să o înțeleagă și să o respingă. Numai așa vom putea construi un viitor fără umbrele minciunii și ale tăcerii convenabile.
