În facultate, m-am dus la rector să-i spun că merit 2 pentru examenul de la ISDR, unde scrisesem vreo 9 pagini, dar total pe lângă subiect, am zis să nu dau foile goale și am compus un eseu despre privilegiile castelor romane în drept și judecată. Rectorul a citit eseul și mi-a spus: băiete, n-ajungi departe cu corectitudinea asta. Și n-am ajuns, m-a găsit jurnalismul, nu dreptul.
Există o Românie în care copiii oamenilor obișnuiți învață că trebuie să muncească, să respecte reguli, să suporte consecințe. Și există o Românie a privilegiilor, în care numele de familie deschide uși, scurtează drumuri și te așază, uneori, direct în funcții pentru care alții trebuie să demonstreze că sunt pregătiți. Cazul fiului lui Tudorel Toader, arestat preventiv pentru 30 de zile într-un dosar în care este cercetat pentru viol, agresiune sexuală și alte infracțiuni, readuce în discuție o problemă mult mai mare decât numele unui inculpat. Acuzațiile sunt grave, iar instanța va stabili vinovăția sau nevinovăția. Dar întrebările despre privilegiu, autoritate și felul în care funcționează instituțiile nu pot fi băgate sub preș doar pentru că dosarul are un nume cunoscut pe prima pagină și pe burtierele de Breaking News.
În România, prea mulți copii ai celor puternici au crescut cu impresia că lumea li se cuvine. Că un post bun se obține mai ușor dacă tata are relațiile potrivite. Că o carieră poate fi construită cu ajutorul unui nume care cântărește mai mult decât competența. Că funcția nu este o responsabilitate, ci o poziție de forță. Că oamenii din fața ta nu sunt egali, ci sunt cei care trebuie să se adapteze la tine. Nu toți copiii oamenilor influenți sunt la fel. Nu orice carieră construită cu sprijinul familiei este o impostură și nu orice persoană ajunsă într-o funcție importantă prin relații este automat incapabilă sau abuzivă. Dar România are suficiente exemple de rețele de influență, sinecuri și privilegii transmise din generație în generație încât să nu mai putem pretinde că problema este inventată.
Iar când puterea ajunge să fie confundată cu impunitatea, lucrurile devin periculoase.
Mai ales atunci când vorbim despre raporturi între profesori și studente, între oameni care controlează examene, cariere și destine, pe de o parte, și tineri care depind de evaluarea lor, pe de altă parte. O asemenea relație nu înseamnă doar o diferență de vârstă sau de statut. Înseamnă o diferență de putere, iar puterea poate deveni o armă atunci când este folosită pentru a intimida, a constrânge sau a obține favoruri. Un profesor nu este stăpânul studenților săi. Un șef nu este stăpânul angajaților. Un politician nu este proprietarul instituției pe care o conduce. Iar numele tatălui nu este un certificat de imunitate pentru fiu. Nici un privilegiu social nu poate transforma abuzul într-un drept și nicio funcție nu poate transforma victima într-o persoană obligată să tacă.
Dar să ne uităm și la cealaltă parte a acestei povești: la femeile care trebuie să găsească puterea de a vorbi.
Cât curaj îi trebuie unei studente să reclame un profesor de care depinde promovarea unui examen? Câtă teamă poate încăpea în mintea unei tinere care știe că omul pe care îl acuză are un nume cunoscut, o carieră solidă și legături într-o lume în care ea abia încearcă să-și găsească locul? Câte nopți de îndoială, câte întrebări, câte momente în care se întreabă dacă nu cumva va fi ea cea judecată, discreditată și umilită? Pentru că asta li se întâmplă prea des victimelor agresiunilor sexuale. Înainte să fie ascultate, sunt interogate de societate. De ce au mers acolo? De ce nu au plecat? De ce nu au reclamat imediat? De ce au tăcut? De ce au vorbit tocmai acum? Rareori începe cineva prin a întreba dacă persoana care reclamă un abuz a fost ascultată, dacă instituția și-a făcut datoria și dacă cel reclamat a fost cercetat cu seriozitate. Victima ajunge să fie judecată înaintea celui acuzat. I se caută greșeli, contradicții, fotografii, mesaje, comportamente. I se scormonește viața pentru a se găsi un motiv de a nu fi crezută. Iar dacă presupusul agresor vine dintr-o familie influentă, dacă are bani, funcții sau relații, presiunea poate deveni și mai mare. Tocmai de aceea, celor care au trecut prin asemenea experiențe trebuie să le spunem răspicat: nu sunteți mai puțin demne de dreptate pentru că agresorul este bogat, celebru, influent sau fiul cuiva important. Dacă ați fost agresate, constrânse ori amenințate, aveți dreptul să vorbiți. Aveți dreptul să cereți ajutor. Aveți dreptul să reclamați faptele și să fiți ascultate fără să fiți umilite. Nu trebuie să demonstrați că sunteți victimele perfecte pentru a merita protecție. Nu trebuie să aveți un tată influent, bani de avocați sau acces la televiziuni pentru ca suferința voastră să conteze. Și nu trebuie să vă fie rușine pentru ceea ce v-a făcut altcineva. Responsabilitatea aparține celui care a comis fapta, dacă aceasta se dovedește, iar instituțiile au obligația să cerceteze acuzațiile cu profesionalism, fără presiuni și fără privilegii, cum am învățat în România în ultimii 36 de ani. În același timp, dreptatea nu se face nici prin condamnări pronunțate pe Facebook. Un om cercetat sau arestat preventiv nu este, prin acest simplu fapt, condamnat definitiv. Prezumția de nevinovăție trebuie respectată. Dar ea nu trebuie transformată într-un paravan pentru intimidarea celor care reclamă abuzuri sau într-un pretext pentru a evita întrebările incomode. A respecta drepturile celui acuzat și a proteja persoanele care reclamă abuzuri nu sunt lucruri contradictorii. Sunt obligații ale unui stat de drept care pare din ce în ce mai îndepărtat. Iar instituțiile de învățământ trebuie să înțeleagă că reputația unei universități nu se apără prin tăcere, prin mușamalizare sau prin reflexul de a proteja omul cu funcție. Se apără prin proceduri clare, prin anchete serioase și prin garanția că nici o studentă nu trebuie să se teamă pentru viitorul ei academic atunci când reclamă un posibil abuz. Nu știm încă ce va stabili instanța în acest dosar. Știm însă un lucru: nicio persoană nu trebuie să fie atât de influentă încât acuzațiile împotriva sa să fie tratate cu mănuși și nicio victimă nu trebuie să fie atât de lipsită de putere încât mărturia ei să fie ignorată. România nu va scăpa de mentalitatea de castă câtă vreme unii se vor considera îndreptățiți la privilegii, iar alții vor fi convinși că trebuie să le accepte. Nu va deveni o societate dreaptă câtă vreme numele de familie valorează mai mult decât regulile, iar frica valorează mai mult decât adevărul. Legea nu trebuie să aibă un ton pentru copiii oamenilor puternici și altul pentru copiii oamenilor obișnuiți. Iar fetelor care se tem să vorbească trebuie să le spunem că nu sunt singure. Că au dreptul să ceară dreptate. Că nu au nici o obligație să protejeze reputația unui om influent în detrimentul propriei siguranțe. Indiferent cine este el. Indiferent cine este tatăl lui. Indiferent câte uși i se deschid atunci când își rostește numele. Nimeni nu este născut deasupra legii. Iar dacă unii ajung să creadă asta, societatea are datoria să le demonstreze contrariul.
