Pe 30 octombrie 2015, România a trăit una din cele mai cutremurătoare tragedii civile moderne: la clubul Club Colectiv din București, un foc de artificii neinspirat, material de construcţie extrem de inflamabil, o singură ieşire funcţională şi ignoranţa autorităţilor au dus la 64 de morţi şi sute de răniţi. Astăzi, la zece ani de la acel moment de cotitură, ne întrebăm: ce s-a schimbat – cu adevărat – în sistemul sanitar, în infrastructura de urgenţă, în responsabilizarea autorităţilor? Răspunsul, dureros, pare să fie: foarte puţin.
Promisiuni fără realizare
După Colectiv s-au anunţat centre de mari arşi (pentru tratarea arsurilor grave) în România – la Timişoara, Târgu Mureş şi Bucureşti. Dar iată ce relevă datele:
-
La 10 ani după tragedie, centrele nu sunt finalizate.
-
În prezent, România are 24 de paturi pentru adulţi şi 10 pentru copii la secţii existente – mult sub necesar.
-
Pacienţii cu arsuri grave sunt încă trimişi în străinătate, cu costuri enorme.
Sistemul medical arată slăbiciuni grave
Investigaţii jurnalistice post-Colectiv au scos la iveală că numeroşi răniţi au murit nu imediat în incendiu, ci din cauze asociate: infecţii cu nosocomiale, materiale sanitare diluate, lipsă de specializare. În paralel, sistemul de autorităţi care ar fi trebuit să asigure securitatea cluburilor (Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, primării, sănătate) s-a dovedit incompetent sau complice.
Cultură a responsabilităţii, aproape inexistentă
Tragedia Colectiv a declanşat proteste masive în toată ţara, cereri de demisii, reforme legislative. Însă:
-
Lipsa unei reforme sistemice reale face ca lucruri elementare – condiţii de securitate, evacuare, materiale ignifuge – să rămână vulnerabile.
-
Sancţiuni penale au existat (condamnarea unor persoane pentru responsabilităţi legate de club), dar schimbarea structurală este minimă.
-
Supravieţuitorii încă se lovesc de un zid: condiţii de tratament limitate, infrastructură precară, anxietate.
Consecinţe inacceptabile pentru sănătatea publică
Arsura majoră este o condiţie în care rezolvarea întârziată, lipsa unui centru specializat, transferul târziu sau tratamentul inadecvat cresc mortalitatea. Faptul că România nu are la zi aceste centre, este un eşec grav al statului faţă de cetăţenii săi.
Mesajul pentru „după” – şi pentru „ce ar trebui să facem”
Tragedia Colectiv ne arată ce se întâmplă când sistemul nu funcţionează: când fiecare piesă – reglementare, supraveghere, infrastructură medicală – e slabă. De ce n-am învăţat? Pentru că responsabilitatea publică e evazivă. Dar, dacă vrem să spunem că am învățat ceva, trebuie:
-
să finalizăm cât mai repede centrele pentru mari arşi, să ne asigurăm că pacienţii nu mai trebuie trimişi în străinătate;
-
să verificăm, după fiecare tragedie (şi nu doar după Colectiv) că autorităţile aplică normele, că materiale ignifuge, ieşire de urgenţă, plan de evacuare funcţionează;
-
să avem o cultură a responsabilităţii: cei care permit cluburi nesigure, spitale fără dotări, reglementări neaplicate să răspundă – instituţional, penal şi personal;
-
să investim în prevenţie şi infrastructură medicală specializată, pentru că viaţa celor afectaţi nu se opreşte la „asistat până la ieşirea din spitale” ci continuă cu sechele, tratamente, recuperare.
În concluzie
Zece ani după Colectiv – am comemorat, am protestat, aproape degeaba. Dar infrastructura care salvează vieţi rămâne cu întârzieri grave. Într-o ţară care se vrea europeană, acest gol este o ruşine. Dacă vrem ca amintirea celor care au murit să nu fie doar o tăcere solemnă, atunci trebuie să cerem mai mult – mai multă voinţă, mai multă acţiune, mai multă seriozitate.
