Cum ne facem bine, ca țară, într-o Românie obosită de propria-i amorțeală

Trăim într-o Românie care se uită, seară de seară, cu ochii goi la Insula Iubirii, căutând în dramele regizate ale unor străini justificări pentru propriile relații ratate. O Românie în care Georgescu devine formator de opinie și în care conspirațiile fac mai multe vizualizări decât realitatea. Adevărul, atunci când e plictisitor sau complex, e ignorat. Preferăm să credem că „ni se ascunde ceva” decât să acceptăm că explicațiile sunt simple: suntem prost conduși și prost educați. Cum ne facem bine, ca țară, când în loc de un sistem de învățământ modern, rațional, bazat pe știință și gândire critică, avem un sistem în care Biserica Ortodoxă Română ține de mână Ministerul Educației? Unde „păcatul” e criteriu de admitere în viață, iar educația sexuală e tratată ca o boală rușinoasă, nu ca un drept fundamental al copiilor de a-și cunoaște corpul și a se proteja? Cum ne facem bine când copiii noștri sunt învățați să tacă, să stea în bancă, să memoreze și să se rușineze? Cum ne facem bine, într-o Românie în care politicienii fug de reforma educației ca dracul de tămâie? Pentru că orice încercare reală de modernizare e percepută ca un atentat la voturile conservatoare, la „tradiții”, la „valorile familiei”. Și astfel, rămânem încremeniți în superstiții și prejudecăți. E mai simplu să fabrici frică decât să cultivi gândire. Cum ne facem bine, într-o Românie în care comunismul e încă regretat de mulți, pentru că, într-o viață plină de nesiguranțe, memoria devine selectivă? Unde Ceaușescu e văzut ca un părinte sever dar drept, și nu ca un dictator care și-a condamnat poporul la frig, foame și frică? Refuzăm să ne asumăm greșelile trecutului, pentru că ne e mai comod să trăim într-o mitologie colectivă decât într-o realitate lucidă. Și totuși, ne putem face bine. Dar nu toți odată. Și nu miraculos. Ne vom face bine în cercuri mici, cu profesori care aleg să educe, nu doar să predea. Cu jurnaliști care aleg să documenteze, nu doar să viralizeze. Cu părinți care au curajul să își asculte copiii, nu doar să îi crească după tipare moștenite. Cu adolescenți care pun întrebări, nu doar like-uri. Cu preoți care aleg compasiunea în locul dogmei. Cu magistrați, medici și funcționari publici care văd mai departe de propriul buzunar și de propriile interese. Și cu politicieni – puțini, dar există – care înțeleg că un popor educat e singura infrastructură care contează pe termen lung. Ne vom face bine atunci când rușinea va fi în a fura, nu în a cere ajutor. Până atunci, România va continua să trăiască în această schizofrenie națională: cu ochii la emisiuni de umilință și chiloțăreală. Dar poate că tocmai de aici trebuie să începem: cu luciditate. Cu refuzul de a mai trăi în minciuni convenabile. Cu o tăcere care încetează să mai fie complice. Asta e prima formă de vindecare.