România fierbe din nou în fața reformelor anunțate de guvernul Bolojan. Sute de mii de bugetari sunt îngrijorați că-și vor pierde locul de muncă sau vor fi târâți în „eficientizări” care, tradus din limbaj tehnocrat, înseamnă mai multă muncă pe mai puțini bani. Pe fundalul acestui haos social, numele unor veterani ai scenei sindicale apar iarăși în prim-plan: Vasile Marica, Dumitru Costin, Bogdan Hossu, Marius Nistor, Leonard Bărăscu și alții. Sunt aceiași de aproape 30 de ani, aceiași care țin steagul „luptelor de clasă” în piața publică. Dar cu o diferență crucială: ei nu suferă. Ei doar mimează solidaritatea.
Acești lideri au transformat sindicalismul românesc într-o castă de privilegiu. În timp ce unii profesori își numără bănuții între două salarii, în timp ce unele infirmiere își plâng durerile în gărzi imposibile, liderii lor de sindicat călătoresc la Bruxelles, semnează protocoale sterile, fac poze cu politicienii și oferă declarații belicoase pentru presă.
Să luăm câteva exemple:
-
Vasile Marica, șeful Sed Lex, s-a aflat constant în siajul guvernelor, jucând la două capete: și vocea revoltei, și mesagerul „negocierii”. Un fel de dublu-agent al nemulțumirii. Zvonurile vechi îl dădeau ”dublu” și cu alte instituții. E de-al ”nostru”, din Vrancea.
-
Dumitru Costin, liderul BNS, este un strateg al permanenței. A văzut toți premierii postdecembriști și a supraviețuit cu o dexteritate demnă de manualele de adaptare.
-
Bogdan Hossu, figura emblematică a CNS Cartel Alfa, clamează verticalitatea, dar a pierdut orice legătură cu terenul.
-
Marius Nistor, liderul FSE „Spiru Haret”, se exprimă ca un politician de carieră, cu formule șlefuite, dar fără vlagă. Rareori s-a văzut în stradă. Aproape niciodată lângă greviștii de rând, preferă televizorul.
-
Leonard Bărăscu, din SANITAS, este campionul tăcerilor tactice. Când cadrele medicale sunt epuizate, domnul Bărăscu pare ocupat cu „dialogul social”.
Toți acești oameni sunt de neclintit în funcții, chiar dacă sistemele pe care pretind că le apără se prăbușesc în jurul lor. În realitate, ei nu mai reprezintă muncitorul, ci propria supraviețuire. De ani de zile, sindicatele au devenit vehicule de influență, nu arme ale echității sociale. Adevărata reformă a României nu trebuie să înceapă doar din ministere sau agenții publice. Trebuie să înceapă și din sindicate. Până nu vom schimba liderii care au confiscat vocile angajaților și le-au transformat în capital de imagine și influență, vom rămâne o țară unde nimeni nu mai crede în protest, pentru că protestul însuși a fost deturnat. Grevele anunțate acum sunt reale în suferință, dar false în conducere. Pentru că, în vârf, nu e durere. E doar strategie. Și nu poți conduce o revoltă, când tu nu ai de ce să te revolți.
